În spatele fiecărei cifre dintr-un raport de sustenabilitate se află un control: o regulă care determină dacă un punct de date este corect înainte ca acesta să fie folosit în continuare. Cineva trebuie să gestioneze această regulă. Cineva trebuie să verifice dacă sursa mai corespunde, dacă definiția mai este valabilă, dacă rezultatul mai este logic. Întrebarea "cine deține controlul" sună tehnic, dar în practică este întrebarea care rămâne cel mai des fără răspuns.
Un control nu este o linie de raportare și nici o bifă într-o listă de verificare. Este acordul care stabilește: acest punct de date provine din acea sursă, este calculat în acel mod și este verificat de acea persoană sau de acel sistem înainte de a fi considerat de încredere. Fără acest acord, o cifră este rezultatul unui proces pe care nimeni nu îl poate reconstitui.
În practică, controalele apar deseori întâmplător. Cineva din finance introduce o formulă într-un fișier Excel, cineva din sustainability completează o valoare, și după câteva cicluri de raportare nimeni mai știe de ce controlul se află în acel loc, sau cine îl mai ajustează dacă sursa se schimbă. Controlul există, dar proprietatea asupra lui s-a pierdut pe drum.
În cazul cifrelor financiare, proprietarul unui control este de obicei clar: un controller, un proprietar de proces în cadrul finance, o responsabilitate stabilită. În cazul datelor de sustenabilitate, acest lucru este rareori reglementat astfel. Datele provin din mai multe direcții — consumul de energie de la facilities, cifrele privind personalul de la HR, informațiile din lanțul de aprovizionare de la procurement — și fiecare direcție are propriile obiceiuri legate de control, sau nu are deloc obiceiuri.
Acest lucru duce la o distribuție dezechilibrată: câteva puncte de date sunt controlate intens pentru că sunt importante și pentru alte scopuri, iar o mare parte din restul funcționează fără un control fix. Raportul le prezintă pe toate cu aceeași certitudine aparentă, în timp ce controlul de bază variază puternic. La un grup cu mai multe entități, această diferență se amplifică: cine deține procesul de dedesubt într-un grup cu mai multe entități este o întrebare diferită de cine deține controlul la nivel de grup, și cele două răspunsuri pot fi contradictorii fără ca cineva să observe.
Atunci când nimeni nu deține controlul, verificarea este înlocuită de obicei. Cifra este preluată așa cum a fost anul trecut, formula este copiată, sursa este presupusă a fi corectă pentru că a fost corectă și anul trecut. Acest lucru funcționează până în momentul în care sursa se schimbă — un sistem nou, un alt furnizor, o unitate de măsură modificată — și nimeni nu observă pentru că nimeni nu era responsabil să observe.
Consecințele nu sunt întotdeauna vizibile în raportul propriu-zis. Raportul continuă să pară îngrijit. Problema apare în ceea ce se întâmplă la o verificare ulterioară: un auditor, un organism de supraveghere sau un auditor intern întreabă despre proveniența unei cifre, și nu există un răspuns care să depășească "așa este în sistem". Acesta este momentul în care lipsa proprietății devine vizibilă, de obicei prea tarziu pentru a mai remedia lucrurile pentru acea perioadă de raportare. Ce se poate face în acel moment este o altă întrebare — ce faceți atunci când nimeni nu este proprietar intră mai în detaliu pe acest subiect — dar esența este că problema a apărut deja mai devreme, la momentul în care controlul a fost configurat.
Atribuirea unui control unui proprietar nu înseamnă completarea unui nume într-un fișier. Înseamnă că cineva are autoritatea și cunoștințele necesare pentru a evalua dacă un punct de date este corect, ce trebuie făcut dacă nu este corect și pe cine trebuie informat dacă sursa se schimbă. La grupurile cu mai multe entități se adaugă un nivel suplimentar: același control poate fi configurat diferit la nivel de entitate față de nivelul de grup, iar cine deține controlul într-un grup cu mai multe entități nu este atunci un singur răspuns, ci o distribuție care poate varia de la un punct de date la altul.
Distribuția dintre finance și sustainability joacă și ea un rol aici. Finance are deseori disciplina legată de controale, sustainability are deseori cunoștințele despre sursă. Ambele sunt necesare, și niciunul dintre departamente nu poate purta singur controlul. Modul în care această distribuție funcționează în practică depinde de modul în care o organizație distribuie proprietatea între finance și sustainability — o alegere care nu provine dintr-un șablon, ci din modul în care datele circulă efectiv prin organizație.
Întrebarea cine deține controlul nu poate fi, în cele din urmă, separată de întrebarea de ce control are de fapt nevoie un punct de date. Unele puncte de date necesită puțin — o sursă fixă, o regulă de calcul simplă. Altele necesită mult — estimări, presupuneri, calcule sensibile care, la o mică modificare, oferă o imagine diferită. O organizație care nu face această distincție alocă aceeași atenție sau prea puțină atenție tuturor, iar aceasta este rareori distribuția corectă.
A cartografia acest lucru — care control corespunde cărui punct de date și cine îl asumă — este o activitate care precede orice raportare și orice discuție despre automatizare. Doar atunci când este clar cine deține fiecare control și ce parte din acel control este de rutină, devine vizibil ce parte din această activitate poate fi preluată de AI și ce parte continuă să necesite evaluarea unei persoane care cunoaște sursa și contextul. [Scanul de lucru de la FTE TO AI](/) calculează acest lucru per sarcină, pe baza modului în care munca este efectuată în prezent, nu pe baza modului în care un sistem de raportare ar dori să o vadă.
Vraag maar waar een datapunt vandaan komt. Dat is meestal de hele vraag.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.