Datele de sustenabilitate vin de pretutindeni. Consumul de energie de la facilități, cifrele de personal de la HR, emisiile de la achiziții, cifrele financiare de bază de la finance. Cine reunește toate acestea într-un raport, își pune mai devreme sau mai târziu întrebarea cine este proprietarul fiecărui punct de date. De cele mai multe ori, această întrebare se pune abia după ce ceva a mers deja greșit: o cifră care nu se corelează, o definiție interpretată de două ori diferit, un termen limită pe care nimeni nu l-a considerat al său.
Finance are o istorie lungă în materie de răspundere. Fiecare post din situațiile financiare are un nume în spate, un proces de control, un termen limită fixat într-un calendar. Sustainability, de regulă, nu are această istorie. Funcția este mai nouă, datele provin din mai multe direcții, iar presiunea de a raporta a apărut de multe ori mai rapid decât timpul necesar pentru a construi procese. Rezultatul: cifre furnizate de cineva, dar care nu sunt deținute de nimeni.
Această diferență nu este neînsemnată. A furniza înseamnă: transmit ce am. A deține înseamnă: garantez că este corect, știu de unde provine și pot fi tras la răspundere dacă nu este corect. Fără acest al doilea nivel, datele de sustenabilitate rămân o colecție de contribuții izolate, nu un întreg controlat.
Nu există o regulă fixă care să spună că finance sau sustainability este proprietarul natural. Depinde de punctul de date. O cifră care se află deja în evidența financiară — costurile de energie, numărul de angajați, cifra de afaceri pe divizie — se situează de regulă mai apropiat de finance, simplu pentru că acolo există deja un proces de control. O cifră colectată exclusiv de sustainability — categoriile scope 3, indicatorii de biodiversitate, KPI-urile sociale din afara evidenței salariale — nu are un echivalent comparabil la finance și necesită un proprietar chiar în interiorul sustainability.
Ceea ce nu funcționează este atribuirea unei întregi categorii de raportare unui departament fără a privi punctele de date subiacente. Scope 1 și 2 sună ca un bloc unitar, dar constau din puncte de date cu surse diferite, sisteme diferite și persoane diferite care au prima mână pe cifră. Cine deține definiția unui punct de date într-un grup cu mai multe entități este o întrebare diferită de cine deține procesul din spatele acesteia, și amândouă diferă la rândul lor de întrebarea cine deține controlul asupra acelui punct de date. Aceste trei roluri pot reveni aceleiași persoane, dar nu este obligatoriu.
Primul rol este definiția: ce înseamnă exact acest punct de date, ce unitate, ce delimitare, ce perioadă. Al doilea rol este procesul: cine se asigură că datele provin din sistemul-sursă, la timp, în forma corectă. Cine deține procesul de dedesubt într-un grup cu mai multe entități este de multe ori o persoană diferită de cea care a stabilit definiția — prima este apropiată de sursă, cea de-a doua cunoaște cadrul de raportare. Al treilea rol este controlul: cine verifică dacă cifra este corectă înainte ca aceasta să fie transmisă mai departe.
Desemnarea separată a acestor trei roluri previne o problemă frecventă: un punct de date gestionat un pic de fiecare și în întregime de nimeni. Dacă definiția se află la sustainability, procesul la o entitate locală, iar controlul nu este atribuit nicăieri, apare un gol care devine vizibil abia la prima abatere.
Situația cea mai frecventă nu este aceea în care răspunderea este atribuită greșit, ci aceea în care nu este atribuită deloc. Un punct de date ajunge printr-un fișier Excel pe care cineva l-a creat cu trei ani în urmă, și nimeni nu a spus vreodată explicit: acesta este al tău. Cât timp cifrele sunt aproximativ corecte, acest lucru trece neobservat. La prima discrepanță — o cifră care deodată diferă de anul trecut, un control care ridică o întrebare — nu există nimeni care să poată explica de unde vine cifra sau de ce s-a schimbat. Ce faceți când nimeni nu este proprietar într-un grup cu mai multe entități nu este, prin urmare, doar o întrebare organizatorică, ci întrebarea care determină dacă un raport rezistă la verificare.
Împărțirea răspunderii funcționează numai dacă ambele părți vorbesc același limbaj despre ce este de fapt un punct de date. Aceasta începe cu ceva elementar: ce este o valoare validă pentru un anumit punct de date, și când o abatere de la această valoare este un semnal pe care cineva trebuie să îl analizeze. Fără acest acord, discuția despre răspundere rămâne abstractă, pentru că nimeni nu știe exact pe ce este evaluat proprietarul. Cu acest acord, răspunderea devine concretă: sunteți responsabil pentru acest punct de date, în aceste limite, cu aceste reguli pentru momentul în care ceva se abate. Modul în care se configurează o abatere semnal face, prin urmare, parte din aceeași decizie ca și întrebarea cine este proprietarul — unul fără celălalt oferă o răspundere lipsită de conținut.
Împărțirea răspunderii între finance și sustainability este, în esență, un exercițiu de precizie: nu atribuirea unei categorii unui singur departament, ci stabilirea, pentru fiecare punct de date, a cui este definiția, procesul și controlul. Nu este un exercițiu unic, ci un registru care trebuie să rămână corect atunci când oamenii își schimbă funcția sau procesele se modifică.
Odată ce această răspundere este clară, devine vizibil și cât din munca subiacentă — colectarea, controlul și transmiterea datelor — este suficient de rutinieră pentru a fi automatizată. Scanul de lucru al FTE TO AI calculează, pentru fiecare sarcină, ce parte din aceasta poate fi preluată de AI, astfel încât proprietarii să se poată concentra pe punctele de date care necesită într-adevăr evaluare.
Vraag maar waar een datapunt vandaan komt. Dat is meestal de hele vraag.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.